Bibeștii refac palatul

Moştenind Mogoşoaia, Zoe Mavrocordat-Brâncoveanu se va căsători cu Gheorghe Bibescu (1802 – 1 iunie 1873), domn al Ţării Româneşti (1842-1848), în istoria palatului începând o nouă perioadă de renaştere, sub semnul familiei Bibescu, care îl va stăpâni până în 1947. Pasionat constructor, domnitorul Gheorghe Bibescu se va ocupa, între 1842-1848, de restaurarea palatului de la Mogoşoaia, concomitent cu aceasta înălţându-şi un impozant palat la Băneasa, rămas neterminat. Revoluţia de la 1848 va aduce abdicarea domnitorului şi exilul său în Franţa.

Mogoşoaia va rămâne în proprietatea celui de-al doilea fiu al său şi al Zoei Brâncoveanu, Nicolae Bibescu (1830 – 1 iunie 1890), care va continua renovarea palatului în perioada 1860-1880, apelând la serviciile unui arhitect francez. „Cu această din urmă ocazie – nota arhitectul Grigore Ionescu – aspectul exterior al palatului se schimbă, prin aceea că arhitectul francez reface faţada dinspre miazănoapte adăugând unele încăperi şi decorând-o cu patru coloane aduse de la celălalt palat brâncovenesc, din Potlogi, înalţă întregul edificiu, construind o cornişă nouă, formată dintr-o serie de arcușoare lombarde ridicate pe console de piatră şi modifică în acelaşi timp şi forma tuturor ferestrelor, pe care le înalță înlocuind arcul în plin centru cu un trilob”.

Aşadar, în 1870, s-au efectuat următoarele modificări ale palatului din Mogoşoaia: lărgirea aripii de miazănoapte cu un mic etaj II şi decorarea faţadei ei cu coloane aduse de la Potlogi; modificarea ferestrelor de la etaj, realizarea cornişei cu console de piatră; acoperirea palatului cu ardezie, în loc de şindrilă, cum era înainte; realizarea celor două balconaşe de pe faţada dinspre lac, ce încadrează loggia; zidirea cerdacului de pe faţada apuseană; distrugerea decoraţiei interioare şi exterioare. E de remarcat faptul că la renovare s-au folosit materiale luate de la celelalte reşedinţe brâncoveneşti: patru coloane de la Potlogi, două coloane şi un buiandrug bogat sculptate ale unei intrări principale, luate de la palatul Brâncoveanu-Bibescu de pe Dealul Mitropoliei din Bucureşti.

Cu toate aceste modificări, Nicolae Bibescu nu va sta prea mult timp în palat, el construind alături Vila Elchingen, în care va locui împreună cu soţia sa, Helene Ney d’Elchingen (m.1893) şi cu cele cinci fiice ale lor. Tot el va zidi, în parc, capela care va adăposti mormintele ultimilor proprietari ai Mogoșoaiei şi ale rudelor lor. El se va ocupa cu administrarea moşiei şi a fabricii de zahăr de la Chitila, pe care a înfiinţat-o în 1875, lăsând palatul în părăsire. La moartea sa, în 1890, domeniul va fi administrat de fiica sa Marie-Nicole care, bazându-se pe ajutorul intendentului de la Mogoşoaia, Julian, zis Niko, va reuşi să echilibreze bugetul familiei şi să restaureze prosperitatea Bibeștilor. Deşi fusese logodită cu prinţul Arsene Karagheorghevici – care se prezentase la Vila Elchingen cu un buchet de flori şi cu o colivie cu două turturici şi fusese dezamăgit la gândul că soţia sa ar putea deveni la fel de obeză ca mama ei -, Marie-Nicole se va căsători cu acest intendent, iar apoi, în 1902, cu Alexandru Dârvari.

Din păcate, nici Marie-Nicole Bibescu nu se va ocupa de palat, preferând să locuiască în vila clădită de tatăl său. „Pe vremea lui Marie-Nicole – îşi amintea Constantin Argetoianu – palatul în ruină fusese lăsat mai departe cucuvelelor, iar un fel de oribil „chalet” elvețiano-țigănesc, clădit sub stăpânirea lui Nicolae Bibescu-Elchingen, servea de conac de petrecere babei isterice şi întregului tacâm de venetici ce mişunau în jurul Dârvăreștilor”.

Mai grav, sora sa, Elena (Lala) Bibescu (1869-1946), marchiză de Belloy, coproprietară pe moşia Mogoşoaia, vânduse 1.600 de pogoane de pământ marelui proprietar agricol Sava Somănescu, oferindu-i chiar, „pentru o sumă minimă, palatul Brâncoveanu, atunci părăsit şi părăginit, cu lacul de acolo”. Cosmopolitul moşier – care îşi clădise în Bucureşti, pe strada Clemenţei (azi C.A. Rosetti) nr. 33, o splendidă vilă, după planurile arhitectului Dimitrie Maimarolu, casă ce găzduieşte azi Ambasada Vietnamului – a refuzat oferta marchizei de Belloy, palatul fiind astfel salvat, căci „fără îndoială, Somănescu n-ar fi făcut ceea ce a făcut Martha Bibescu, redând palatului viaţa, scăpând astfel de la pieire unul din puţinele monumente istorice pe care le avem, dând în acelaşi timp o lecţie de respectare a trecutului familiei Bibescu, proprietara palatului”.